Povestea lui

Stătea deasupra foii cu un zâmbet de om mulţumit. Mai citi odată cele câteva pagini scrise. La fiecare punct de suspensie se oprea şi se uita în gol, ochii săi căprui îşi măreau pupilele şi rămîneau fixaţi pe câte o zgârietură din perete, apoi îşi aducea aminte de foaia dintre mâini şi continua să citească. Dura aproape o oră acest obicei al său de a-şi citi scrierile. Era un tip obişnuit, cu o slujbă obişnuită, doar scrisul îl scotea din cotidian. Venea acasă în fiecare zi târziu, se înnopta, îşi aprindea veioza, lua o foaie şi se apleca cu pixul pe ea. Stătea aşa aproape o oră şi visa, în fiecare zi visa alt loc, alte personaje, alte situaţii, iubea să facă asta.
Astăzi însă era ultima dată când scria, era conştient de asta, dar nu vroia să recunoască, se purta ca în orice altă zi, încerca să uite acest lucru. După ce a terminat de citit a aruncat-o pe masă lângă celelalte zeci, sute de foi scrise de el. Pe masă dezordinea era cuvântul de bază, foile erau peste tot, pe una era un început de basm, pe cea de lângă era o nuvelă SF, lângă asta se sontinua basmul, probabil că i-ar fi trebuit cel puţin o zi să le pună în ordine, dar nu vroia asta, ştia că nu le va mai citi nimeni.
Se ridică de la masă şi începu să se plimbe prin cameră, se uită pe geam… în faţa lui se întindea oraşul…bloc lângă bloc…aceaşi puşti la aceaşi scară de bloc, aceaşi bătrâni uitându-se la aceaşi telenovelă, aceaşi curvă la acelaşi colţ al străzii, acelaşi şofer de tir venind înspre ea, aceleaşi vile în aceaşi parte opusă a oraşului. Se aşeză pe pervaz şi căuta prin buzunar ceva…până la urmă găsi…un pachet de tigări nedesfăcut, îl cumpărase mai devreme de la taraba din faţa blocului… îl desfăcu repede şi trase o ţigară, o aşeză uşor în colţul gurii, căuta cu privirea o cutie de chibrituri…până la urmă o zări… se duse înspre ea, în doi paşi ajunsese la ea, de fapt în doi paşi ajungea oriunde în casă, dar măcar era a lui. Se aşeză la loc pe pervaz şi deschise cutia…mai erau două beţe. Scoase unu şi îl trecu peste marginea cutiei să se aprindă… băţul se rupse…înjură încet şi rar fabrica de chibrituri şi mamele celor care lucrau acolo, de parcă astfel se asigura că celălalt chibrit va auzi şi va încerca să dreagă renumele firmei şi se va aprinde… Se pare că aceste înjurături funcţionară, al doilea chibrit se aprinse… flacăra roşie-portocalie se apropia de capătul ţigării…acesta se făcu galben la atingerea flăcării.
Asta era prima dată când fuma, deşi avea aproape 30 de ani…se abţinu să se înece, iar după câteva tentative nereuşite se obişnui…Ţinea ţigara între degete şi se uita pe geam…puştii plecaseră, îşi plimba degetul mare pe muchia filtrului umed…din nou i se măriseră pupilele, din nou se uita în gol. Trăgea uşor din ţigară şi aştepta, aştepta să prindă curaj, se gândea că mai bine ar fi cumpărat votcă…poate ar fi mers mai bine, sau poate că nu… trebuia să fie lucid.
Se terminase ţigara, pupilele i se măriseră asupra patului, pe el era un ghem de sfoară…se uita fix la el…mai scoase o ţigară, căută o altă cutie de chibrituri, o aprinse şi băgă pachetul înapoi în buzunar…se îndreptă spre uşă şi îşi luă adidaşii…se grăbea să iasă din casă.
Afară se întunecase…iluminatul public nu mergea nici acum, de parcă ar fi mers vreodată. Chiar dacă era aproape miezul nopţii, afară căldura era încă insuportabilă. Mergea pe stradă aşteptând o scăpare, însă strada era goală. Se îndrepta încet spre parc… trăgea rar din ţigară, pupilele erau din nou mari…nu se mai uita în stânga şi-n dreapta…trecu strada fără să se uite de maşini. La jumătatea drumului un bmv opri brusc lângă el, din maşină coborî un ţigan cu şi începu să-l înjure… „Bă! Uită-te pe unde mergi! Fira-i al dracu de prost!”… el nu zicea nimic…mergea mai departe. Ţiganul se enervă…se duse la maşină şi scoase o bâtă de baseball şi plecă înapoi spre el.
Bâta şuiera prin aer…îl lovi în spate…el căzu în genunchi…câta se retrase şi plecă din nou în jos, înspre cap…el căzu tot…pupilele îi erau dilatate…ţigara îi căzuse din mână…
ţiganul opri bâta din zborul ei destructiv şi începu să-l lovească cu picoarele…el nu zicea nimic…aştepta să plece…el sau ţiganul.
Bmv-ul plecă…el stătea cu faţa pe trotuar…se ridică încet…nu se grăbea. Nişte puşti care văzuseră incidentul se grăbeau înspre el să vadă dacă mai e în viaţă. „Eşti bine? Vrei să chemăm ambulanţa?”. El nu spunea nimic…stătea în picioare şi se uita fix spre parc…mergea mai departe. Puştii, văzând cu nu sunt băgaţi în seamă, îl înjurară puţin şi plecară mai departe.
Scoase altă ţigară şi se aşeză pe o bancă, privea în gol…căuta un motiv pentru care să renunţe la planul său, dar nu reuşea…a rămas aşa până dimineaţă.
Se ridică de pe bancă, ceasul indica ora şase. Se grăbi să ajungă acasă, acum însă era atent la drum, iar pupilele i se micşorară. Deschise uşa garsonierei şi intră în casă…trebuia să se pregătească pentru serviciu. Se duse să facă un duş şi după îşi făcu o cafea şi rămăsese în faţa televizorului aproape o jumătate de oră…deja se făcu ora şapte…îşi schimbă hainele, închise televizorul şi se grăbi spre ieşire. Avea aproape o oră de mers până la serviciu. Lua metroul de la staţia din apropiere, mergea cu el aproape o jumătate de oră, după care ieşea la suprafaţă şi mai mergea vreun kilometru.
Lucra la vilele pe care le vedea seara pe geam, în partea opusă a oraşului. Făcea de toate şi nimic…era plătit prost dar asta era singura sa opţiune. Mama lui murise când avea zece ani, iar tatăl său devenise alcoolic de atunci, el însă continuă să înveţe, fiind convins că astfel va reuşi. Intrase la facultatea de filosofie…viaţa era grea, singurul lui venit fiind bursa. După un an de facultate căuta un loc unde să muncească… găsi firma la care lucra şi acum…spera că după ce va absolvi facultatea va avea mai mult noroc şi va găsi ceva pe la vreun ziar…însă după ce viaţa de student s-a terminat tot în construcţii a rămas…toate redacţiile îi spuneau „nu”… trecuseră aproape şapte ani de atunci şi nimic nu se schimbase. Nu îşi mai văzuse tatăl de vreo cinci ani, dar nu-i păsa, probabil că aşa simţea şi tatăl său.
Încă mai visa, încă mai spera la o scăpare, asta până ieri, când realitate îl prinse din urmă…viaţa sa avea să fie aşa pentru totdeauna. Colegii observară vânătăile de pe braţe şi de pe corp, dar nu-l întrebară ce păţise, nu-i interesa, aveau şi ei problemele lor.
Se făcu ora şase…trebuia să se întoarcă acasă…toată ziua a sperat că momentul ăsta nu va mai veni…ştia că azi nu mai avea cum să fugă. În metrou pupilele din nou i se dilatau…coborî şi se opri pe o bancă de pe peron…căuta un motiv pentru care să poată spera…nu găsea…căuta…pupilele rămâneau fixe pe panoul publicitar de pe un stâlp de susţinere.
Stătea pe bancă aşteptând ca timpul să se oprească…un metrou oprise…din el coborau zeci de oameni, fiecare grăbindu-se spre ieşire, numai ea mergea încet…nu se grăbea…aştepta…căuta un motiv. Se aşeză lângă el…aşteptau.
Ea era secretară la o firmă oarecare…avea un şef idiot fără facultate sau măcar liceu care o înjura mereu, însă nu avea de ales…terminase facultatea de litere şi aştepta o soluţie, până aseară, când şi-a dat seama că nu va veni…nu vroia să ajungă acasă…vroia să amâne inevitabilul, poate se va întâmpla ceva…însă ceilalţi treceau pe lângă ea grăbindu-se spre ieşire.
Au stat acolo aproape două ore, pupilele lor era fixate pe panoul publicitar din faţa lor. El îşi luă inima-n dinţi şi se ridică de pe bancă…plecă acasă…inevitabilul era după colţ.
Mergea încet pe strada din faţa blocului, nu se grăbea, nici nu avea de ce. Urca scările încă sperând la o minune. Intră în garsonieră şi se aşeză pe fotoliu, porni televizorul…pe pat, ghemul de sfoară stătea nemişscat. La televizor toţi o luaseră razna, toate posturile întrerupseseră programul de divertisment normal pentru ora asta pentru a da ştiri „speciale”…la metrou se întâmplase un incident…o persoană fusese lovită de locomotivă…unii speculau că ar fi fost o sinucidere, alţii că ar fi fost o crimă, iar restul că a fost un accident…victima era o tânără fată…
Rămăsese blocat…se uita fix la televizor, dar nu vedea nimic, era fata de lângă el…cea care a stat pe bancă…după vreo două ore a adormit…televizorul revenise la divertismentul obişnuit…mai trecuse o zi… inveitabilul s-a ascuns.
Dimineaţa veni din nou, el era întreg…ritualul zilei începu din nou…după ce termină duşul, cafeaua şi uitatul la televizor plecă spre serviciu…îşi revenise…ştia că a fost aproape să facă o prostie. Mergea liniştit pe stradă, pupilele îi erau normale, în colţul gurii se prevedea un soi de zâmbet… nu prea era atent pe unde mergea, aşa că s-a ciocnit cu un puşti…aceste mergea cu capul în pământ…era grăbit spre nicăieri…A mormăit ceva şi a trecut mai departe. Puştiul avea 17 ani şi se ducea spre liceu, avea pupilele dilatate.
A ajuns la şcoală…aici totul era ca în orice altă zi…puştii cu bani erau în curte dându-se în spectacol cu noua maşină cumpărată de un tată „şmecher” pentru fiul său mult prea iubit. Alţi puşti erau la vc-uri…fumau…el niciodată nu fumase şi nici nu avea de gând. Se duse în clasă şi se îndreptă spre banca sa…trecu pe lângă ea…încercă să o ignore, dar nu putea, ea râdea împreună cu alte colege.
Profesorii intrau şi ieşeau… el rămânea fixat în bancă…avea prea multe pe cap ca să mai poată face altceva…aştepta să plece acasă…pe pat îl aştepta un ghem de sfoară, iar pe ea n-o interesa asta.
Merge pe drumul ultim înapoi spre casă. Parcul de peste drum avea culoarea frunzelor toamna.
Se aşeză în fotoliu, stătea în faţa televizorului cu pupilele dilatate, aşteptând un fior de curaj pentru a-şi pune planul în acţiune. Ştia ca în curând beţivul de taică’su va veni acasă…oricum putea să fie şi el de faţă, probabil că nici nu ar observa…în curând va fi alături de mama sa, dacă viaţa ar exista şi după moarte, dacă nu… va fi printre viermii devoratori de sinapse şi neuroni. Ghemul aştepta pe pat, ei nu-i păsa… de doi ani nu-i păsa…poate că nici nu ştia…el nici nu exista pentru ea, la fel cum nu exista nici pentru tatăl său, la fel cum nu exista nici pentru colegii săi, la fel cum nu exista nici pentru restul de şase miliarde fără unu’ oameni. Ghemul aştepta…
Se înserase… taică’su nu venise încă, probabil era mort de beat în casa scării…trecuseră cinci ore de când stătea cu pupilele dilatate pe televizor. Era conştient că nu va reuşi…dar încă spera.
Deschise ochii atât cât printre pleoape să pătrundă câte un fascicul de lumină… vedea în ceaţă televizorul şi fereastra pe care intra lumină. Îşi auzea tatăl cum înjura prin altă cameră, probabil că acum venise. Era dimineaţă, dormise în fotoliu… scăpase, cel puţin pentru moment. Trebuia să se ducă la şcoală… se pregătea pentru asta…duş, cafea, uitat la televizor jumătate de oră şi-apoi plecă. Pe taică’su îl prinsese somnul, obosise, probabil de la atât înjurat, sau de la băutură…
Şcoala era foarte aproape de casă, de obicei în cinci minute ajungea, însă azi nu se grăbea. Păşea încet, numărând fiecare picior înaintat… ochii cu pupilele dilatate îi erau fixaţi spre trotuar…mergea cu capul în pământ, nu se uita în stânga şi-n dreapta…nimeni din jur nu-l observa, nu le păsa, la fel cum nici ei nu-i păsa…
Se uită la ceas, întârziase un sfert de oră, şcoala era în faţa sa, mai trebuia să treacă strada. Coborî piciorul de pe trotuar pe asfalt, ochii îi erau aţintiţi spre vârful picioarelor sale. Pe lângă el trecu ea, se grăbea, şi ea întârziase… se uita înainte şi se grăbea, nici nu-l văzuse. Ea aproape alerga… se grăbea… se uita fix înainte… nu vedea în stânga şi-n dreapta…El se opri şi îşi ridică privirea s-o vadă… din dreapta venea un bmv cu viteză, ea nu+l vedea, se uita înainte. Închise ochii, sperând că o va ocoli, auzi o lovitură puternică, îşi deschise ochii, ea era întinsă pe asfalt, avea ochii dilataţi, privea în sus… nu mai respira, din capul ei curgea încet, fără grabă un fior de sânge…
El rămăsese fixat cu privirea înspre ea… se adunaseră oameni în jurul ei, ţiganul din bmv fugise cu maşină cu tot… el stătea în loc şi îi privea pupilele dilatate, aceleaşi pupile le va mai vedea peste doisprezece ani în ochii fetei care va sări în faţa metroului. Ambulanţa plecă… la fel şi oamenii, el rămase fixat acolo… a stat aşa aproape o jumătate de oră… auzi un soi de alarmă venind dinspre şcoală, era semnalul că ora se terminase, pauza începuse. Nu vroia să se ducă la şcoală, se întoarse… mergea repede… se grăbea.
Se opri în parc şi se aşeză pe o bancă… ochii nu mai aveau pupilele dilatate… nu ştia de ce… sfoara din patul său nu-l mai aştepta. Copiii alergau prin parc fără griji, nu le păsa că ochii lui era fixaţi pe ei, la fel cum nici lui mai păsa că este un anonim pentru restul universului… astăzi avea să mâzgălească prima foaie cu universul său… universul său propriu, în care el este dumnezeu, în care el poate visa, în care el poate spera, în care el hotărăşte cine moare şi cine nu. Sătea pe bancă şi îşi visa propriul univers, pe lângă el trecu un bătrân…Bătrânul păşea încet printre aleile parcului, aşa făcea în fiecare zi. Nu se grăbea, nu avea unde… toate mişcările sale îi trădau aşteptarea sfârşitului. Ştia că este aproape, avea şaptezeci şi ceva de ani… trăgea uşor din ţigară şi se gândea la vremurile în care se grăbea, în care nu aştepta sfârşitul. Pe urmă se gândea la ea… o întâlnise când avea 30 de ani… era o zi de primăvară, tocmai fusese angajat ca redactor la un ziar destul de important şi era foarte fericit, fericire care depăşea şi tristeţea vagă pe care o simţea la adresa morţii tatălui său, produsă doar cu câteva zile înainte. Se plimba prin parc, prin acelaşi parc… când i-a văzut ochii atât de familiari, îi mai văzuse şi la alte persoane înaintea ei, chiar dacă nu vroia să recunoască conştientului. Se căsătorise cu ea cu un an după… au avut doi copii, amândoi fiind acum prin ţări în care noapte vine când el se trezeşte să plece în parc.
Se gândea la ea… n-o mai văzuse de trei luni, de când n-a mai văzut nici acei ochi… îi avea închişi… atunci şi-a mai văzut şi fii, veniseră special pentru a-şi lua adio de la aceaşi ochi. Acum avea timp să se gândească la ce se gândea în tinereţe… până acum nu mai avusese timp, era prea ocupat să fie fericit… dar s-a dus… era timpul să revină la a fi el din nou… numai că nu putea… nu mai era ca-n tinereţe, atunci suporta singurătatea, acum îi era frică de ea… doar ştia că după colţ era sfârşitul… Acasă îl aşteptau maldăre de hârtii…poveşti prin care a evadat din fericire, niciodată nu le-a publicat, le ţinea pentru el.
Se aşeză pe o bancă… ochii i se înceţoşară… nu mai vedea exteriorul… vedea interiorul… zbura prin viaţa sa… vedea julitura din genunchi când a căzut la cinci ani, mama îl ţinea în braţe şi-l liniştea, spunându-i că o să treacă durerea… dar ea a continuat; vedea sicriul în care mama lui dormea, avea zece ani… nu înţelegea de ce nu se ridică… îl vedea pe tatăl său cum venea beat acasă, îl bătea, obosea imediat şi leşina pe podea; vedea ochii fetei care se uita spre cerul lipsit de nori, un fir de sânge se prelingea din ureche şi se întâlnea cu cel din spatele capului; vedea profesorii, cursurile din facultate; vedea şantierul pe care lucra; vedea metroul venind înspre corpul firav al ei… vedea ziua nunţii; vedea camera de maternitate plină de urlete dătătoare de viaţă ale copiilor săi; vedea aeroportul plin de călători, iar băieţii lui făcând cu mâna… plecau; vedea ochii închişi, iar el nu era în stare să mai spună ceva… spera că se vor deschide; vedea colţul străzii… şi-apoi… gol… nu mai respira… Fulgii de nea au început să cadă pe corpul său rece… în spitalul din cealaltă parte a parcului se auzea un ţipăt uşor… cineva îşi trăgea prima gură de aer… primăvara era după colţ.

Anunțuri

Responses

  1. da!deci da…pt ca…

  2. bah iar mi`e lene sa citesc….da` citesc altadata cand n`am ce face….sau imi faci u un rezumat,plm :*

  3. ultima parte nu prea am mai putut o citi cu atentie…am ramas..pt ca…deaoarece,,,,,e f tare…cum poti sa…lol…esti tare rau…plm…rulzzz

  4. …….asa cum banuiam……nu mai am cuvinte !!!!! am atatea de zis incat nu mai pot sa zic nimic !! NU SUPORT SA RAMAN FARA CUVINTE ! poate ca ma crezi,sau nu..dar eu am lacrimi in ochi acu’…

  5. ………………………iaraasi puncte care spun multe….hehe..acu intelegi de ce am avut eu pe hi5 nicknameu’ puNCt? pt ca punctul exprima extraordinar de multe lucruri/idei/sentimente/ganduri !;))………..

    ………………

  6. deci…deja ma sperie urmatoarea ta poveste,ca asta am citit-o pt a nu stuiu cata ora si mi-au dat lacrimile…adica e cam..8-} dar…cred…cred…ca am inteles-o!!! uf…MA SPERII OMULE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

  7. trista poveste… totusi previzibila. oricum, pare mult mai buna pe partea de final. dar… de ce totul e negru? de ce nicio bucurie? fereste-te de gandurile astea destul de des intalnite prin scrierile tale… viata nu e monotona.. no way…. 😐 dar devine monotona la „cererea” noastra…

  8. aaah… 🙂 de ce ai asociat totusi problemele personajului tau cu apucatul de fumat? sh de ce ai insistat pe acest detaliu? (era doar o intrebare… inocenta)

  9. încă unul care mă întreabă dacă ce am povestit are legătură cu viaţa reală… răspunul e nu :)… pur şi simplu mi s-a părut un mod interesant de a analiza psihologic un personaj prin modul în care fumează

    P.S…. dacă vrei să mai citeşti şi alte lucruri scrise de mine intră pe http://blog.guiman.ro, asta ca un bonus 😛


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: