Basmul oraşului închis

 

Merg pe străzile oraşului închis… este miezul zilei, toată lumea mişună în jurul meu, dar nimeni nu mă vede… fiecare se duce pe drumul său, fiecare îşi vede de viaţa sa, fiecare îşi închide ochii şi merge înainte. Numai eu stau, numai eu merg fără scop, numai eu aştept ceva, numai eu am ochii deschişi.Mă opresc în parc şi mă aşez pe o bancă… mă uit la porumbeii gri ca asfaltul pe care aterizează mereu după ce s-au înălţat în aer doar pentru că vreun copil le-a deranjat şezătoarea. Aştept pe bancă să se termine această aglomeraţie care se repetă în fiecare zi, la aceaşi oră, dar mereu e altfel. Aştept… Se înserează, abia acum pot admira în pace oraşul închis, abia acum sunt singur. Porumbeii parcă şi ei se bucură de această singurătate… nu se mai ridică de jos, nu mai sunt gri… acum sunt negrii. Se înnoptează… oraşul se aprinde de lumini care mai de care mai curajoase în încercarea de a ieşi din bec şi a elibera oraşul cu aura lor providenţială… dar oamenii se sting.
Gata…Mă pregătesc să plec acasă… mi-a ajuns cât am admirat oraşul închis… Mă ridic de pe bancă şi plec spre ieşire… în drumul meu deranjez porumbeii care se înalţă, de frică sau din obişnuinţă, spre cer… acum s-au albit, parcă vrând să ajungă la stele, poate acolo nu or mai exista copii.
Merg pe străzile oraşului închis.. este miezul nopţii, luminile dansează în jurul meu, iar eu stau…
Ajunsesem la capătul oraşului, de mult trecusem de casa mea… oricum m-aş fi dus degeaba acolo, oricum de dimineaţă aş fi plecat din nou… mai bine aş fi mers… la fel cum fac în fiecare noapte, în fiecare zi… de fapt casa nici nu exista… ce rost mai are aşa ceva când mereu mergi? Mai bine mergeam spre capătul oraşului… am ajuns… aici totul e altfel, fiecare stea se uită în altă parte, fiecare clădire are altfel de colţ, fiecare geam e mai întunecat decât celălalt, fiecare om rătăcit admiră cu un zâmbet tălâmb oraşul…
M-am aşezat pe pământ şi am aşteptat… cerul era plin de aceleaşi stele… oare au ajuns porumbeii? Oare acolo sunt copii? Oare acolo e vreun oraş? Oare acolo au case? Oare acolo sunt singuri?… aşteptam… dar nimic… nu venea… cine să vină? nu aşteptam pe nimeni… dar totuşi… poate că mâine o să vină… uite… s-a făcut zi… mă duc în parc, poate e acolo… dacă nu o să mă întorc aici… poate mâine…
Am plecat din nou spre parc, dar astăzi totul era altfel… drumul era gol şi mai scurt ca de obicei, parcă mergeam şi eu cu ochii închişi, parcă acum aveam şi eu un scop, către care mă îndreptam… dar m-am înşelat, parcul era la fel, doar porumbeii şi oamenii lipseau. Era miezul zilei şi eram singur printre palmieri, era atât de banală această singurătatea încât m-am decis că nu o voi găsi în oraşul închis. O aştept de când m-am născut, mereu fac acest drum damnat între parc şi marginea oraşului, dar niciodată nu apare, însă ştiu că este undeva acolo în lume şi mă aşteaptă, nici măcar nu ştiu ce e… nici măcar nu ştiu cum arată, dar ştiu că mă aşteaptă… Aşa că m-am ridicat de pe bancă şi am plecat… într-un minut ajunsesem la porţile oraşului, chiar dacă de obicei îmi lua aproape o oră să ajung aici, poate pentru că acum ştiam drumul.
Porţile erau mari, aveau cel puţin 100 de metrii înălţime şi 50 lăţime, probabil că erau grele… nu ştiam cum să le deschid, aşa că le-am ocolit… în faţa mea era o câmpie mai mare decât pădurea din parcul oraşului închis… în depărtare vedeam vapoare, munţii, luna, soarele şi o clădire… Am plecat la drum, mă gândeam că în vreo patru ore o să ajung… poate acolo mă aşteaptă…
Pe această câmpie nu era niciun drum, era iarbă peste tot, iar pe unde lipsea era noroi… câmpia asta era mai mult o mlaştină… Am mers printre bălţi, printre iarbă, printre şerpi, printre iepuri… până la urmă s-a înnoptat, orizontul tot acolo era, de parcă nu am mers deloc toată ziua, de parcă aş fi tot lângă porţi, dar de fapt porţile nici nu se mai vedeau, în spatele meu nu era nimic, doar un gol închis. Am găsit o baltă mai mare în care să dorm, de fapt nici nu cred că dormisem vreodată… mai bine aşa… puteam să aştept mai mult, iar şansele de a o găsi erau mai mari.
Dimineaţa am fost trezit de cocoşul care dormea lângă mine… l-am prins de gât şi l-am rupt în doua, după care m-am ridicat şi am plecat mai departe… am mers zile la rând iar orizontul nu venea mai aproape, de parcă cea pe care o căutam ar fi orizontul şi ar încerca să mă evite… aşa că m-am oprit şi am căutat pe cer porumbeii din parc… erau acolo
Se făcea noapte, se făcea zi, iar drumul era din ce în ce mai lung, de parcă ar fi ştiut scopul meu şi vroia să mă oprească. Orizontul tot acolo era… marea la fel, munţii lângă ea, luna, soarele şi clădirea erau neclintite, iar în spatele meu golul închis mă grăbea… dacă m-aş fi oprit m-ar fi cuprins şi astfel m-aş fi întors în oraşul închis.
Până la urmă orizontul şi drumul s-au îndurat de mine şi m-au dus la destinaţie. Eram în faţa mării… muntele parcă era mai mare acum, însă nu părea real… era o glumă proastă a destinului… stăteam în faţa unui panou publicitar uriaş… orizontul era doar un panou… am sperat degeaba… gata! m-am săturat…. aveam de gând să mă întorc în oraş, dar nu mai puteam… în spatele meu era gol, în faţă un panou… stăteam pe o fâşie îngustă de pământ… singura cale era în lateral… mergeam pe o potecă lată cât un porumbel cu aripile deschise… am urmat acest drum în speranţa că mă va duce acasă sau la ea… drumul era lung şi timpul era scurt.
După numeroşi paşi am ajuns la capătul potecii… în faţa mea era un canion imens, iar jos porumbeii stăteau grămadă, aşteptând pe cineva care să-i trimită spre înălţimi. Am căutat un drum spre fundul canionului… au trecut câteva zile până am reuşit să ajung jos… mergeam printre porumbei, dar aceştia nu se sinchiseau de mine… rămâneau jos… aşteptând o adevărată ameninţare…. am găsit un drum să urc din nou canionul pe cealaltă parte şi am mers mai departe… ajunsesem la marginile unui oraş… nu era oraşul închis… nu era un panou… mă pregăteam să intru… dar ceva îmi spunea că mai bine l-aş ocoli… dar nu puteam, dacă acolo era ea?
Toate lucrurile au o cauză comună: viaţa… chiar şi moartea nu ar exista fără ea… însă numai viaţa nu are un predecesor, de parcă ea ar fi începutul şi sfârşitul. Aşa era şi oraşul din faţa ochilor mei… Am intrat pe poarta cea mică. Oraşul era de fapt un parc mare… toţi locuitorii stăteau pe bănci şi admirau cerul, oraşul, porumbeii şi aşteptau…Cum putusem să pierd atât timp în oraşul închis? Când ar fi trebuit să vin aici de mult timp… acesta era locul meu, aici aş fi putut să o aştept… şi aşa am făcut..M-am aşezat pe o bancă şi am aşteptat, am aşteptat să vină… aici porumbeii nu se înălţau la cer, nimeni nu-i deranja din letargia lor contagioasă. Vântul nu adia, soarele nu strălucea, iar ea trebuia să vină. Am stat şi am aşteptat… am aşteptat… nu mai venea… de ce? ar fi trebuit să vină… poate că a uitat… poate că nu vrea… poate că s-a răzgândit… poate că nu există… totuşi am mai stat o jumătate de oră, după care am plecat… vroiam să fiu cât mai departe de oraşul ăsta… era mai rău decât în oraşul închis… poate că m-a aşteptat acolo, iar eu… iar eu am stat aici degeaba. Trebuia să mă întorc în oraşul închis, dar nu aveam pe unde să ies… trebuia, dar unde m-aş fi dus, în ce parte?… trebuia, dar oare ea era acolo?… trebuia, dar de ce?
Imediat ce am ieşit pe poarta oraşului am început să fug, vroiam să ajung mai repede în oraşul închis… ea mă aştepta, dar pentru cât timp? până la urmă avea să mă uite, trebuia să mă grăbesc… Alergam, dar degeaba, viteza mea în fugă era mai mică decât dacă aş fi mers… atunci nu-mi dădeam seama de asta, credeam că în curând voi vedea poarta cea mare a oraşului închis.
Nu-mi dădeam seama că mergeam în direcţia greşită, că am ieşit din oraş pe cealaltă poartă. Mă întrebam de ce nu mai vedeam canionul şi îmi răspundeam prompt că probabil şi el a fost tot un panou publicitar, eram tânăr şi credeam, eram tânăr şi speram, eram tânăr… dar nu pentru mult timp. Câmpul acesta nu era mlăştinos ca cel dinspre care venisem, era solid, fiecare pas apăsat pe sol îmi era întors înapoi cu o forţă enormă, de parcă şi pământul ar fi vrut să ajung mai repede, sau măcar să plec de pe creştetul său.
Orizontul se apropia… acum nu mai fugea de mine, acum vroia să mă îmbrăţişeze, venea din toate părţile şi mă strângea, nu mai era drept, era un cerc, era în toate părţile, la mai puţin de un metru de ochii mei… dacă aş fi întins mâna l-aş fi putut atinge, dar el nu vroia… alergam spre el, dar rămânea la aceaşi distanţă, în continuare se juca împotriva mea, dar acum îmi dădea speranţe.
Am clipit… cînd mi-am deschis ochii orizontul se depărtase, dar ajunsesem, nu unde ar fi trebuit… măcar trecusem de cîmpie… în faţa mea se întindea marea… pescăruşii pluteau deasupra ei şi aşteptau să se întâmple ceva. Era o linişte puternică, nu auzeam nici măcar valurile care se izbeau violent de stânci, de parcă ar fi vrut să le mute mai departe, iar ele se împotriveau. Apa era cât vedeam cu ochii… orizontul împreuna cerul păsărilor cu marea stâncilor.
O găsisem…. stătea lângă mine… în sfârşit ne întâlnisem… aşteptam momentul ăsta din tinereţe… gata! călătoria mea se terminase… nu o vedeam, dar ştiam că e acolo, că e fericită văzându-mă lângă ea… nu ştiam cum arată, sau ce e… ştiam că e acolo şi îmi era de ajuns. Admiram pescăruşii împreună… planau printre firele de vânt… până când s-au transformat în porumbei… erau gri, urmăreau apa în căutarea peştilor… cum îl vedea, cîte un porumbel, doi se năpusteau spre el… loveau apa cu ciocul, spărgând valurile, apoi intrau cu tot corpul în apă… aşteptam să-i văd ieşind cu peştele în gură, dar nu se întâmpla aşa… rămâneau în mare, iar după câteva minute apa îi zdrobea de stânci şi-i arunca pe ţărm… marea nu primea intruşi.
Marea se izbea de stânci, iar eu stăteam lângă ea şi aşteptam… drumul nu fusese în zadar, nu-mi irosisem viaţa degeaba… o întâlnisem. Timpul se opri…marea la fel…sfârşitul se grăbea să mă prindă din urmă.
Am clipit… când am deschis ochii ea plecase…de ce? tocmai acum când îmbătrânisem…vântul se înteţea…venea din spatele meu şi se ducea spre mare să prindă orizontul…se transformă în furtună.Stăteam în picioare şi mă uitam la valurile disperate care urlau a moarte…porumbeii muriseră toţi.Eu eram singura vietate care încă mai trăia…vântul îmi sufla în spate…trecea pe lângă mine,prin părul meu…mă trăgea înspre mare, dar nu putea, nu-l lăsam.
Am clipit…am deschis ochii, iar marea se despărţii în două…mă lăsa să trec, să ajung în oraşul închis.Atunci am lăsat vântul să mă ducă unde vrea el…m-a ridicat şi m-a purtat ca pe frunză care vroia să ajungă la sol, dar adierea îi amâna căderea. Zburam deasupra mării, pe un culoar îngust… marea se deschidea în faţa mea, iar în spate se lovea violent din nou. Vedeam peştii zbătându-se pe uscatul format în faţa mea…vedeam porumbeii care se înecaseră mai devreme…acum îşi reveneau şi îşi luau zborul fericiţi că mai pot trăi încă o zi.
Orizontul a despărţit din nou marea de cer… s-a transformat în oraşul închis… mă apropiam… în sfârşit acasă!…poarta cea mare se făcea imensă în faţa mea… vântul se oprea…trebuia să mă lase jos, dar n-a făcut aşa…s-a înfuriat din nou, de data asta bătea de jos, din pământul mlăştinos, în sus… mă împingea spre cer…urcam…poarta cea mare se făcea mică…până a dispărut.
Pământul era o sferă ce o puteam strivi în pumn…zburam departe de el…se făcea din ce în ce mai mic, puteam să-l ţin între degete…până a dispărut. Alergam cu viteza luminii printre stele…treceau pe lângă mine şi nu se uitau înapoi…doar pormbeii de pe alte planete se speriau şi, din când în când, îşi luau zborul în direcţia opusă. Vântul mă ducea undeva departe, nu ştiam unde, probabil că nici el nu ştia…după ce m-a purtat prin jumătate de univers s-a oprit…eu tot mai zburam, inerţia mă împingea spre o planetă…nu era Pământul…era gri…credeam că o să mă izbesc de ea şi o să mor, la fel cum porumbeii se loveau de stânci…nu s-a întâmplat aşa…o forţă m-a oprit înainte să dau cu capul de roca dură…
Stăteam în celălalt colţ al universului pe o planetă gri…eram pe o stradă foarte asemănătoare cu cea din oraşul închis…de fapt şi clădirile semănau cu cele din oraş…şi oamenii…ajunsesem într-un alt oraş închis…eram acasă, dar nu unde trebuia…casa mea era pe pământ nu pe planeta asta gri…Nu mai aveam timp să mă întorc…sfârşitul era aproape.
Mergeam pe străzile celui de-al doilea oraş închis…era miezul zilei, toată lumea mişuna pe lângă mine, dar nimeni nu mă vedea. M-am oprit în parc…m-am aşezat pe o bancă, lângă ea era o groapă… am plecat de pe bancă şi m-am aşezat în groapă… stau cu privirea în sus şi mă uit la cerul rozaliu… porumbeii gri zboară din nou spre înălţimi, iar i-a speriat vreun copil.
Am să dorm o eternitate… am străbătut o viaţă pentru ea… am stat o clipă cu ea… o să dorm o moarte fără ea… dar măcar am căutat-o, măcar n-am stat în oraşul închis aşteptând-o, măcar am putut spera… O să închid ochii…tu, cel care acum sperii porumbeii… du-te…caut-o…luptă…trăieşte…zboară…cazi…ridică-te…speră.

variantă .pdf


Responses

  1. :((…

  2. Mersi mult, mi-a ajutat mult… am primit un 9 la limba romana 😀 Dar a fost foarte interesant, mai ales ca tema este visul tuturor celor care s-au saurat de crutina vietii intr-un oras posomorit si plictisitor. NOTA 10!!!!

  3. :)) Eu nu am avut niciodata 9 la romana, numai 6-7 :d.. ma bucur ca te-am ajutat, chiar daca nu prea imi place ca m-ai furat… drepturile de autor omule (sa-mi dai bani 😛 )


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: