Publicat de: guiman | Iunie 5, 2007

Basmul oraşului închis… partea a III-a

Am plecat din nou spre parc, dar astăzi totul era altfel… drumul era gol şi mai scurt ca de obicei, parcă mergeam şi eu cu ochii închişi, parcă acum aveam şi eu un scop, către care mă îndreptam… dar m-am înşelat, parcul era la fel, doar porumbeii şi oamenii lipseau. Era miezul zilei şi eram singur printre palmieri, era atât de banală această singurătatea încât m-am decis că nu o voi găsi în oraşul închis. O aştept de când m-am născut, mereu fac acest drum damnat între parc şi marginea oraşului, dar niciodată nu apare, însă ştiu că este undeva acolo în lume şi mă aşteaptă, nici măcar nu ştiu ce e… nici măcar nu ştiu cum arată, dar ştiu că mă aşteaptă… Aşa că m-am ridicat de pe bancă şi am plecat… într-un minut ajunsesem la porţile oraşului, chiar dacă de obicei îmi lua aproape o oră să ajung aici, poate pentru că acum ştiam drumul.

Porţile erau mari, aveau cel puţin 100 de metrii înălţime şi 50 lăţime, probabil că erau grele… nu ştiam cum să le deschid, aşa că le-am ocolit… în faţa mea era o câmpie mai mare decât pădurea din parcul oraşului închis… în depărtare vedeam vapoare, munţii, luna, soarele şi o clădire… Am plecat la drum, mă gândeam că în vreo patru ore o să ajung… poate acolo mă aşteaptă…

Pe această câmpie nu era niciun drum, era iarbă peste tot, iar pe unde lipsea era noroi… câmpia asta era mai mult o mlaştină… Am mers printre bălţi, printre iarbă, printre şerpi, printre iepuri… până la urmă s-a înnoptat, orizontul tot acolo era, de parcă nu am mers deloc toată ziua, de parcă aş fi tot lângă porţi, dar de fapt porţile nici nu se mai vedeau, în spatele meu nu era nimic, doar un gol închis. Am găsit o baltă mai mare în care să dorm, de fapt nici nu cred că dormisem vreodată… mai bine aşa… puteam să aştept mai mult, iar şanselel de a o găsi erau mai mari.

Dimineaşta am fost trezit de cocoşul care dormea lângă mine… l-am prins de gât şi l-am rupt în doua, după care m-am ridicat şi am plecat mai departe… am mers zile la rând iar orizontul nu venea mai aproape, de parcă cea pe care o căutam ar fi orizontul şi ar încerca să mă evite… aşa că m-am oprit şi am căutat pe cer porumbeii din parc… erau acolo

Prima parte

Partea a doua

Anunțuri

Responses

  1. Damn you! esti prea tare pentru lumea asta ,chiar pt tine insuti !:D

  2. eu ti-am zis ca esti prea tere sa-ti mai comentez!!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: