când aveam 14-15 ani aşteptam să fiu major, să am viaţa mea, să fiu pe cont propriu… mi se părea că e cel mai bine aşa… aveam vise, credeam că totul e mult mai frumos atunci când eşti mare. Auzeam peste tot acest stereotip, “copilăria e cea mai frumoasă etapă din viaţa unui om”… nu vroiam să cred… aveam viitorul în faţă.
Însă azi îmi e dor de viaţa de copil/adolescent… erau vremuri frumoase, nu aveam griji… bine, nici acum nu sunt prea ocupat cu prea multe responsabilităţi, dar ştiu că viitorul îmi va aduce mult mai multe griji… ştiu că spun stereotipii… dar aşa e viaţa mea, din copilul stereotip am ajuns “adultul” stereotip…
Mi-e dor de momentele în care speram, în care totul se rezolva de la sine… acum am rămas fără se speranţă, doar cu resemnarea…