Uite şi dovada:

A fost încă odată ca niciodată un loc fermecat, o pădure plină de animale specifice acestor locuri: porci, vaci, boi, găini, oi, inorogi, licurici, iepuri, urşi şi altele asemănătoare lor la trup şi gândire.

Şi încă ceva pe seara asta:

De ce când aşteptăm ceva, un rezultat (spre exemplu, la fotbal, când se apropie un jucător de gol), chiar dacă nu credem în Dumnezeu, împreunăm mâinile a rugăciune?

Fotbalul nu se mai joacă de mult pe teren, încă din vremea în care suporterii din America de Sud, Anglia sau Italia au început să se bată pentru o bucată rotundă de cauciuc. De  vreo 2-3 ani a prins şi în România moda cu bataia degeaba.

Se putea fără încă o leapşă; evident că nu, aşa că prestez direct de la sursă (cu copy-paste la întrebări, că’s prea multe) .

Trebuie să dau next la Winamp pentru fiecare întrebare, Winamp stabilit în prealabil pe shuffle. Să vedem ce iese:

Rapidul se duce la vale de când a reînceput campionatul, dacă joi nu bate pe Steaua locul doi e pierdut, poate chiar şi locul de UEFA.

Steaua, din păcate, merge ceas, dar trebuie să se încheie perioada asta bună, poate că joi , sau azi.

Nu cred în şansele Clujului, or să se împiedice şi sper că Rapidul o sa fie în spate în acel moment, dar după cum se joacă acum cred că Steaua o să fie acolo.

Dinamo nu mai există .

Update: Steaua a câştigat meciul cu Unirea Urziceni. Joi e ultima şansă a Rapidului să mai spere la locul unu sau doi

Era timpul ca în România să apară un film cu o altă temă decât cele din ultima vreme; fără probleme sociale contemporane, fără viaţa de rahat din Bucureşti sau nu ştiu ce orăşel din aceaşi ţară, e un film despre ce însemnă să fi regizor, parcă ar fi ca la emisiunile de la Realitatea când jurnaliştii vorbesc despre jurnalişti, numai că Nae Caranfil a reuşit să facă din subiect artă.

Poate mai mult de câteva, dar tot un an se numeşte. Pe 23 martie blogul face un an. Ştiu că în ultima vreme am cam lungit-o şi nu am mai fost la fel ca la începuturi, însă vreau să sărbătoresc cum se cuvine mare realizare muncitorească, vreau să dau premii.

Leneş cum probabil mă ştiţi, nu am reuşit să gândesc singur ce premii aş putea da, aşa că vă las pe voi, puţinii, dar fidelii mei cititori să propuneţi ce vreţi să luaţi acasă. Cea mai bună idee, sau cele mai bune vor primi ceea ce doresc, în spiritul latinilor: “Vox populi, vox Dei”.

Scrieţi şi vi se va da.

Încerc asta de mult, de ceva vreme vroiam să mă conving că nu mai cred în rase, că pot să mă port cu minorităţile la fel ca şi cu restul oamenilor, căci, ştiu că sună a clişeu, dar şi ei sunt tot ca noi.

Azi toate aceste auto-impuse gânduri au căzut fără nici cea mai mică încercare de rezistenţă. Se mai întâmpla ca la uşă să bată câte o persoana care vrea bani pentru nuş’ ce copil, spital şi aşa mai departe; de obicei le dau şi eu cât pot şi povestea se termină acolo, însă acum o oră la uşă a bătut un etnic rom (poate că mai bine i-aş zice ţigan, pentru că mi se pare mai puţin jignitor decât formularea mea…) cu aceleaşi acte ca cei dinainte lui, cu acelaşi chitanţier, însă de data asta am avut un gând de neîncredere, doar pentru că avea pielea mai întunecată…

Începând din acest moment nu voi mai vorbi de rasism şi discriminare, nu voi mai arăta cu degetul către cei care fac asta, pentru că şi eu, la fel ca toţi români, dacă nu chiar ca toţi oamenii, aplic astfel de diferenţieri între persoane. Poate într-o zi, când voi fi mai înţelept voi renunţa definitiv la educaţia rasistă ce am învăţat-o din societate.